Iubesc începuturile. Primăvara, lunea, zilele de întâi, mai ales 1 ianuarie, primele săptămâni la un loc nou de muncă, proiectele în incubator, oamenii abia cunoscuți și care s-ar putea dovedi oricum, promisiunea unei pagini albe care așteaptă să fie umplută. Și, dacă tot îmi place să spun că locuiesc în muzică, ce-aș putea iubi mai mult decât începuturile unei trupe? Adică perioada aia de grație, de dinainte să devină prea cunoscuți sau prea certăreți sau prea calculați sau prea indiferenți. De dinainte ca fanii să se raporteze la nu știu ce album ca fiind “Albumul”. Perioada de grație când totul este despre muzică și nimic nu se face cu jumătăți de măsură. Când comunicarea cu publicul este precum o discuție la bere cu un amic și bucuria de a ține un concert este mai mare decât bănuții primiți în urma lui. Dar se întâmplă rar, prea rar, să vezi o trupă crescând sub ochii tăi (sau pe la urechile tale).
La primul concert Moebius, cel din Panic de-acum un an, am ajuns pe jumătate accidental, pe jumătate pentru că aveam nevoie de o pauză de la muncă. Mă chemase Andrei, proaspăt intrat în trupă ca toboșar, dar a doua zi plecam din oraș, iar în timpul ăsta ar fi trebuit să îmi fac bagajele. M-am dus, totuși, și-a fost cea mai bună decizie. Nu a fost perfect. Nici pe departe. Băieții au avut stângăciile lor, se vedea că încă se descoperă, că încă își caută ritmul, dar noi toți aveam răbdare cu ei. Erau între prieteni și prieteni de-ai prietenilor. Nu a fost perfect, dar se vedea încă de-atunci că au ceva al lor: un ceva natural și proaspăt, dar hipnotic, adictiv. O promisiune. De care s-au ținut de fiecare dată. A fost din ce în ce mai bine. Cu fiecare concert, cu fiecare piesă nouă, cu minunăția de clip la Kailash, cu participarea la Guerillive – emisiune la care m-am uitat de la birou (nu, nu din cauza asta, acela este fostul job 
).
La un an după concertul din Panic, băieții s-au sărbătorit la Palatul Spayer de pe Batiștei. Li s-au alăturat, pe scenă, vocali și instrumentiști din mai multe trupe prietene, care au condimentat puțin piese pe care ajunsesem să le știu pe de rost. Au avut câteva momente perfecte (și sper că a înregistrat cineva Kings of Jinx-ul de aseară), dar ce m-a bucurat cel mai mult a fost că și-au păstrat din imperfecțiuni. Ștefan cred că e cel mai atipic frontman ever și capătă nota 10 pentru replica de dinainte de bis: “nici noi nu ne-am lăsat așteptați, dar nici voi n-ați insistat prea tare”. Dincolo de cât de fain le sună muzica, detalii din astea îi fac ușor de iubit. E un fel de “ăștia suntem noi, dacă îți place, bine, dacă nu, asta e”, dar care nu are nicio urmă de agresivitate. O abordare relaxată, dar, în definitiv, foarte serioasă, care mă face să cred că urmează multe alte lucruri bune pentru Moebius. Într-una din zilele astea vor umple un stadion și-o să fiu unul din fanii ăia enervanți care vor spune: “eu îi știam dinainte să devină cunoscuți”. Până atunci, la mulți ani, băieți! Ați fost foarte tari.
